Popular Posts

Sunday, May 31, 2015

Ultima frontieră

Cineva mi-a spus odată că animalele au fost create într-o manieră foarte similară cu cea prin care am apărut și noi în această lume, cu excepția faptului că lor nu li s-a oferit darul de a-l cunoaște pe Dumnezeu. Din acest motiv animalele par să privească mereu spre pământul de sub picioare, în timp ce împărăția cerurilor stă descoperită deasupra lor. În schimb, această capabilitate de a contempla lucruri divine ar fi etern rezervată ființelor umane. Doar sufletele noastre ar avea șansa de a fi luminate de cunoașterea lui Dumnezeu, sau damnate pe veșnicie dacă aleg să renunțe la moștenirea lor celestă. Mai târziu în viață am învățat despre cuvintele cardinalului Caesar Baronius, spuse lui Galileo Galilei pentru afirmațiile sale aparent eretice despre relația noastră cu lumea de deasupra. Acesta spunea că „intenția Duhului Sfânt este să ne învețe cum să ajungem în ceruri, nu cum funcționează cerurile”. În orice caz, eu unul nu pot decât să fiu de acord cu importanța ambelor acestor demersuri ale spiritului uman, exprimate de cardinal, chiar dacă din motive ușor diferite. Cu toate acestea, spre deosebire de mulți care au încercat până în prezent să mă învețe aceste lucruri, trebuie să recunosc că sunt încă nefamiliarizat cu scopul din spatele creației omului și al „bestiilor”. Mai mult, contrar opiniei lui Baronius, afirm credința mea că pentru a ajunge în ceruri trebuie să le înțelegem, mai întâi, întinderea.
„Cu toții stăm în mocirlă, dar unii dintre noi privesc la stele.” — Oscar Wilde
Într-adevăr, pare că, din timpuri imemoriale, oamenii au văzut în firmamentul nopții lucruri pe care alte ființe pământești nu ar putea spera vreodată să le întrezărească. Nenumărate tipare începeau să iasă la iveală din miriada de lumini ale boltei cerești, cu mișcările lor lente, dar amețitoare. Unii au văzut o țestoasă, un taur, sau alte creaturi ale Pământului, în timp ce alții credeau că văd fete tinere dansând liber printre stele, neștiind ce pericole pândesc în întuneric. În Japonia antică se credea că ziua și noaptea au apărut atunci când Amaterasu, zeița Soarelui, nu mai putea suporta prezența maleficului său frate, zeul Lunii, și a decis să cutreiere cerul separat de acesta. Câțiva oameni, însă, au privit acoperișul lumii mai îndeaproape și au realizat că poveștile sale ne pot spune mai multe decât întâmplările trecute ale zeilor. Cu alunecarea lor subtilă de-a lungul întunericului, astrele ne-ar permite să întrezărim ceea ce încă nu s-a petrecut. În timp ce învățat să scriem, învățam de asemenea să citim ceea ce a fost înscris acum multă vreme cu cerneală argintie pe cea mai măreață pânză dintre toate.
„Cel mai frumos lucru pe care îl putem simți este emoția misterului. Ea este sursa pentru întreaga artă și știință autentică. Acela pentru care această emoție este străină, care nu mai este capabil să se minuneze și să fie absorbit de reverență, este ca și mort: ochii săi sunt închiși.” — Albert Einstein
Astfel de lecții despre prezicerea evenimentelor viitoare bazată pe mișcarea aparentă a stelelor sunt încă larg răspândite în societatea noastră. Cu toate că prezicerea destinului indivizilor prin observarea astrelor rămâne înrădăcinată în cultura populară, aceasta nu pare să afecteze prea mult munca filozofilor și cercetătorilor moderni, care par să fie mai interesați să învețe despre soarta spațiului, a timpului și, în cele din urmă, a întregului Univers. Prin astronomie, cosmologie și astrofizică am reușit să privim dincolo de ceața densă creată de praf cosmic, dar mai ales de preconcepțiile umane, și am descoperit o lume stranie, dar minunată. Este o lume atât de vastă încât s-a speculat că un creier ce-ar conține informația necesară pentru a înțelege mărimile implicate s-ar prăbuși de îndată sub propria greutate într-o gaură neagră. Atunci când stelele sunt așezate sub privirea noastră ca firele de nisip într-un deșert fără de sfârșit, pare dificil să înțelegem importanța unor maimuțe de pământ ce-și încheie una alteia existența pentru „teritoriu” pe un fir de praf, învârtindu-se în jurul unui fir de nisip, ambele fiind purtate de o blândă adiere printre dunele crescânde și peste canioanele extinse ce formează Universul nostru.
„Am fost să explorăm Luna și am descoperit Pământul.” — Eugene Cernan
Pentru foarte multe persoane, Universul este „acolo, departe”, un simplu fundal pe cerul nopții, din ce în ce mai ascuns de lumina așezărilor urbane. Pentru alții, însă, acesta reprezintă „ultima frontieră”, iar destinul nostru este puternic întrepătruns cu cel al astrelor, chiar dacă nu conform tiparelor propuse de zodiac. La patru secole distanță de ereziile lui Galilei, oamenii pășiseră pe un alt corp ceresc și, pentru prima dată, Pământul era cel care răsărea la orizont, ca un glob singuratic împotriva stelelor. Emisari robotici ai umanității au ajuns să cutreiere Sistemul Solar și chiar să se îndrepte către alte stele din galaxie. Frontiera este pretutindeni, iar visul de a accede la lumea cerească s-a extins din teologie în tărâmuri laice, sau poate cosmice. Uneori este indicat să ridicăm ușor privirea către viitor, oricât de îndepărtat și utopic ar părea, măcar pentru a realiza câte obstacole, dar mai ales slăbiciuni umane, mai sunt de străbătut în drumul umanității, din câmpiile noroioase ale Tanzaniei, către norii albi ai văzduhului și dincolo de ei.

No comments:

Post a Comment

There was an error in this gadget