Destinația: Marte

În data de 16 iulie 1969, trei locuitori ai Pământului plecau într-o aventură de explorare care cu doar un deceniu în urmă ar fi putut exista doar în mintea unui nebun. Cinci zile mai târziu, însă, omenirea a privit victoria nebunilor, a visătorilor: primii oameni pășeau pe Lună. Din acel moment, bariera dintre cer și pământ părea învinsă. Ce altceva ar fi putut împiedica explorarea acestei noi frontiere? Totuși, cu doar trei ani mai târziu, Luna dispărea în spatele unei nave spațiale pentru ultima oară. Ca în multe alte domenii, oamenii au fost înlocuiți de roboți. Aceștia sunt dispensabili, eficienți, rezistenți la condițiile spațiului cosmic. Ei sunt alegerea logică.

„Oricine se află deasupra celui mai mare sistem din lume alimentat de hidrogen și oxigen, știind că o să fie aprins sub el și nu este un pic îngrijorat, nu înțelege complet situația în care se află.”
— John Young

Oare logica stă la cârma acestui demers necontenit de explorare? Mulți continuă să afirme că există nenumărate probleme mai apăsătoare, că înainte de a explora galaxia, ar trebui să ne facem ordine în propria casă. Misiunile Apollo, spun ei, au fost alimentate de cursa de înarmare dintre marile puteri geopolitice ale perioadei. Există un adevăr incontestabil în aceste afirmații. Cum altfel ar fi putut S.U.A. și U.R.S.S. să-și demonstreze măreția militară, dacă nu prin a pune oameni pe Lună? Chiar așa, cum altfel? A fost aceasta cea mai pragmatică alegere posibilă? Nu cred. În ciuda ororilor prin care trecuse omenirea în prima jumătate a secolului, în ciuda scenariilor apocaliptice ce pândeau la orizont, cred că cineva încă îndrăznea să viseze.

„Acesta este un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru omenire.”
— Neil Armstrong

Poate că aceste evenimente au fost plănuite pentru a alimenta mândria națională, dar în cele din urmă au adus cu ele o nouă percepție asupra locului nostru în Univers. Mulți astronauți au descris experiența vizualizării planetei noastre, suspendată în întunericul cosmic, ca fiind una revelatoare pentru condiția umană. Ca ei, milioane de oameni au fost inspirați și schimbați profund de perspectiva oferită în era spațială. Costul unei misiuni spațiale poate fi ușor cuantificat, dar rezultatul ei nu. Misiunile Apollo au fost posibile prin munca a nenumărați oameni, de la ingineri și constructori, până la echipajul din Houston și cel din rachete. Cei care s-au întors de pe Lună au fost primiți ca niște eroi. Aceștia reprezentau simbolurile unei strădanii nebunești.

„Din partea echipajului Apollo 8, încheiem cu noapte bună, mult noroc și un Crăciun fericit, iar Dumnezeu să vă binecuvânteze pe voi toți, toți cei de pe bunul Pământ.”
— Frank Borman

Astăzi roboții explorează pentru noi, lărgind limitele cunoașterii pentru creatorii lor. Ceva lipsește, însă. Nevoia de explorare nu ne este complet satisfăcută, așa că o nouă mobilizare începe să prindă formă. Precum niște marinari aflați pe o mare calmă, simțim cum brizele încep să se adune. Dacă agențiile și companiile spațiale își vor putea duce planurile la finalizare, vom vedea oameni pe Marte cel mai târziu în anii 2030. Aceleași argumente pot fi aduse. Noi, cei care nu suntem în stare să conviețuim în armonie cu propria noastră planetă, să îndrăznim să pășim și să locuim pe alta?

„Marte a fost survolat, orbitat, plesnit, examinat, lovit cu rachete; au fost făcute salturi pe el, rostogoliri, săpături, perforări; a fost copt, chiar și aruncat în aer. Ceea ce încă nu s-a realizat: pășirea pe Marte.”
— Buzz Aldrin

Cred că acum, mai mult decât oricând, avem nevoie de asta. Avem nevoie ca acesta să fie, cu adevărat, doar începutul unei noi ere în istoria noastră, o eră în care, oriunde ne-am afla, atunci când privim în sus să știm că cineva privește înapoi. Cei care vor conduce această nouă expediție a omenirii vor găsi cu greu punctul albastru din cerul lor, dar aprecierea lor pentru acesta va crește astronomic. Poate că aceste fapte se vor răsfrânge mai larg asupra întregii omeniri, iar acele probleme apăsătoare care concurează pentru resursele noastre de azi își vor găsi soluții care altfel ar fi fost imposibile.

Cassini: ochiul din cer

Data de 15 septembrie 2017 este una specială. Nu pentru un singur individ, nici măcar pentru o națiune. Aceasta va fi o zi a întregii omeniri. De când există oameni pe această planetă, lumea a fost împărțită în două mari tărâmuri: cerul și pământul. Unul ne-a fost rezervat nouă, să-l stăpânim așa cum știm; celălalt a fost pus deoparte pentru zei, neatins de imperfecțiunea ființelor pământești. Astăzi, însă, după milenii de studiu atent, poarta ne este într-un final deschisă. Fără ezitare, spiritul nomad al celor care au cucerit fiecare continent terestru a ieșit din nou la iveală.

Mâine va avea loc finalul unei misiuni de explorare, începută cu douăzeci de ani în urmă și concepută cu mai bine de un deceniu înainte. Visul ei, însă, există de când am fost capabili să visăm. Printr-o colaborare internațională, în anul 1997 o rachetă era lansată, nu pentru distrugere, ci pentru cunoaștere. La bordul ei se afla o sondă spațială, Cassini, a cărei misiune a fost explorarea sistemului format de planeta Saturn și lunile sale. Denumită după zeul roman al agriculturii, Saturn este cea mai îndepărtată planetă vizibilă ochiului liber.

„Alegem să călătorim către Lună în acest deceniu și să facem celelalte lucruri, nu pentru că sunt ușoare, ci pentru că sunt grele.”
— John F. Kennedy

Oamenii, însă, nu s-au mulțumit să vadă un simplu punct pe cerul nopții. Mai întâi au fost construite instrumente optice, care au permis vizualizarea mai bună a inelelor inconfundabile din jurul acestei planete, împreună cu cele mai mari dintre lunile sale. Apoi, însă, emisari robotici au fost trimiși în numele Pământului, să exploreze acolo unde noi încă nu putem ajunge. Fiind prima sondă intrată în orbita lui Saturn, Cassini este ochiul nostru din cer. Cine știe, poate că într-o zi vom privi din nou cu ochiul liber acest obiect celest, de această dată, însă, Pământul fiind cel dificil de identificat pe fundalul întunecat al Cosmosului.

„Știința nu cunoaște frontiere, deoarece cunoașterea aparține întregii omeniri și este torța care iluminează lumea.”
— Louis Pasteur

Nava spațială Cassini a studiat Saturn de aproape timp de treisprezece ani. Încă dinainte, acest instrument științific ne-a extins cunoașterea Universului. În drumul său către Saturn, aceasta a realizat douăzeci și șase de mii de imagini ale lui Jupiter, formând cel mai detaliat portret al planetei. Apoi a testat cu succes teoria generală a relativității, concepută de Einstein la începutul secolului trecut. Ajunsă la Saturn, Cassini a descoperit nu mai puțin de șapte luni, necunoscute până atunci, ale acestei planete. O parte din ea, proba numită Huygens, a atins cu succes suprafața lui Titan, cea mai mare lună din Sistemul Solar. Înțelegerea noastră despre compoziția și comportamentul atmosferei lui Saturn au fost, de asemenea, extinse considerabil. Multe alte măsurători au oferit date cruciale cunoașterii umane și vor continua să genereze descoperiri mult timp după încheierea acestei misiuni.

„Nu te afunda blajin în această noapte bună! Urlă, urlă împotriva dispariției luminii!”
— Dylan Thomas

Iată, deci, că această misiune va avea un final abrupt pe data de 15 septembrie 2017. După o serie de tranziții ale sistemului de inele, Cassini va intra în atmosfera giganticei planete, transmițând date către Pământ până în ultima clipă, când presiunea atmosferică va zdrobi fiecare componentă a acestui instrument științific. Această metodă a fost aleasă pentru a evita contaminarea involuntară a lunilor pe care ar putea să existe viață, odată cu pierderea controlului terestru asupra sondei a cărei rezervă de combustibil se încheie. După nenumăratele jertfe aduse zeului agriculturii de-a lungul timpului, acest sacrificiu nu va fi în van.

„Știința modernă a fost întotdeauna o călătorie în necunoscut, cu o lecție în smerenie ce ne-a așteptat la fiecare oprire. Mulți pasageri ar fi preferată să rămână acasă.”
— Carl Sagan

Dacă vreodată în viitorul Universului, o civilizație extraterestră va învăța despre planeta noastră și existența omenirii, aceasta cu siguranță se va confrunta cu o istorie violentă și distructivă. Vor cunoaște adevărata amploare a disprețului de care a fost odată capabilă această specie primitivă. Poate, însă, vor vedea că aici, într-un colț uitat al galaxiei, câțiva oameni au îndrăznit să ridice privirea și să întrezărească ceva mai important decât lupta pentru avere și pentru putere.

Într-adevăr, a trimite în spațiul cosmic o navă științifică nu aduce niciun profit imediat. Mult mai productive sunt defrișarea necontrolată, sau arderea de combustibili pentru producerea de energie la scară largă. Cunoașterea lumii naturale nu se poate vinde pe bursă. Avem în fața noastră un eșec economic. Dar de ce o facem, totuși? De ce aruncăm cu bani în planete îndepărtate? Informațiile despre lumea în care trăim, inspirația pe care o oferă viitoarelor generații de cercetători, aceste lucruri nu se măsoară în bancnote.

„Noi nu vom fi printre cei care vor ajunge la Alpha Centauri și celelalte stele apropiate. Va fi o specie foarte asemănătoare nouă, dar cu mai multe dintre atuurile noastre și mai puține dintre slăbiciuni.”
— Carl Sagan

Cred că cel puțin o persoană, ca urmare a acestei misiuni, va alege să ia în mână un telescop, atunci când ar fi putut să ia o armă. Poate că această simplă întâmplare va face diferența și acea civilizație extraterestră a viitorului va învăța ceva total neașteptat; va învăța că, de fapt, n-au fost niciodată extratereștri. Strămoșii lor au reușit să încheie ciclul etern al naționalismului, iar această planetă demult uitată a dat naștere unei noi conștiințe, în care adevăratul inamic este ignoranța. În caz contrar, vom fi demonstrat că frontierele cosmice sunt mai ușor de învins decât propriile limitări biologice.

Terra

Una dintre cele mai romantice aventuri de care este capabilă o ființă umană este să privească la stele. Această atracție transcende barierele spațiale și cele temporale deopotrivă. Oameni din toate națiunile prezente sau apuse, tineri și bătrâni, fermieri și împărați; cu toții privim prin aceeași fereastră. În confruntarea Cosmosului, criteriile obișnuite de divizare a oamenilor sunt dărâmate de imaginea infinitului. Atunci când lumina astrelor tremură pe cerul nopții, câțiva fotoni, porniți la drum poate când creștinismul încă nu exista, își găsesc în sfârșit destinația într-o deschizătură nu mai mare de câțiva milimetri din ochiul unui privitor curios. Uneori, acest șir întrerupt de particule celeste oferă inspirație și ajută la cristalizarea de idei într-o minte fertilă, alterând astfel cursul istoriei pe această planetă. În acest fel, precum și în altele mult mai subtile sau mai puternice, soarta Pământului își extinde legăturile către cele mai îndepărtate locuri din Univers. Suntem cetățeni ai cerului precum și ai pământului.

„O parte din ființa noastră știe că acesta este locul din care provenim. Tânjim să ne întoarcem și o putem face, deoarece Cosmosul este de asemenea în noi.” — Carl Sagan

În dorința de a cunoaște secretele companionilor nopților noastre dintotdeauna, noi oamenii am creat diagrame, unelte și monumente, toate pentru a încerca să înțelegem de unde venim și, poate, unde vom ajunge. Într-adevăr, din legende antice provine ideea conform căreia oamenii au apărut acolo, în mijlocul lor. Astăzi știm că fiecare atom al ființei noastre a fost făurit la temperaturi și presiuni inimaginabile, în nucleul unor stele masive, care apoi au explodat pentru ca miliardele de ani trecute prin țesătura naturii să ne formeze pe noi aici, acum. Cu cât am privit mai îndeaproape, cu atât am descoperit noi straturi în vastitatea ce ne înconjoară. Câteva priviri prin telescop au transformat fiecare dintre miile de stele vizibile cu ochiul liber în mii de alte stele aflate în fundalul invizibil. Apoi a ieșit la iveală faptul că ne aflăm pe o simplă insulă într-un ocean nemărginit. Acum am ajuns să vedem nu doar stelele, ci și planetele aflate în jurul lor. Un gând pare inevitabil: atunci când firele de nisip ale Pământului nu ajung pentru a număra lumile, ce risipă ar fi dacă doar acesta ar găzdui mai mult decât nisip și pietre.

„Cu toții suntem conectați: cu celelalte viețuitoare, biologic; cu Pământul, chimic; cu restul Universului, atomic.” — Neil deGrasse Tyson

Oare lumina noastră unde își găsește destinația? Atunci când privim în sus, cine privește înapoi? Este posibil ca povestea noastră, deși unică în Univers, să nu fie singulară? S-ar putea întâmpla ca dramele telurice să-și găsească existența printre astre? Este fereastra cerească o oglindă prin care să ne înțelegem propriul destin? Dacă sunt acolo, oare cât de departe au reușit să ajungă în demersul lor de a-și înțelege cerul? Câte societăți și-au încheiat explorarea necunoscutului din proprie nesăbuință? Cu siguranță noi avem capabilitatea și poate chiar înclinația spre anihilare. Doar câteva milenii au fost necesare ingeniozității umane pentru a transforma primele așezări permanente în adevărate motoare ale inovației. Este posibil, totuși, ca acest timp să nu fi fost îndeajuns pentru ca înțelepciunea noastră să țină pasul cu progresele tehnologice. La scurt timp după ce a fost descoperit atomul, acesta a putut fi spart în elemente mai mici, iar apoi această putere a fost de îndată folosită pentru uciderea a zeci de mii de oameni. Am descoperit un aspect sublim al naturii și în nici o clipă am început să ne amenințăm singuri cu anihilarea totală.

„Știam că lumea nu va mai fi la fel. Câțiva oameni râdeau, câțiva plângeau, iar cei mai mulți erau amuțiți. Mi-am amintit un rând din scriptura hindusă, Bhagavad-Gita: «Acum, am devenit Moartea, distrugătorul de lumi.»” — Robert Oppenheimer

Astăzi, pericolul nuclear încă există, dar nu mai pare iminent precum în urmă cu câteva decenii. În schimb, o distrugere mai subtilă, dar profundă are loc începând cu revoluția industrială. După zeci de milioane de ani de la ultima extincție majoră a vieții terestre, în ultima fracțiune minusculă a acestui timp, noi oamenii am reușit să eliminăm o treime din pădurile lumii. Am eliberat în atmosferă și oceane dioxid de carbon prins în pământ timp de milioane de ani, iar astăzi rata de extincție a speciilor este de până la o mie de ori mai mare decât cea de dinaintea omenirii. Noi suntem următorul cataclism de pe Terra. Este un gând trist că distrugerea nucleară a umanității ar reprezenta o schimbare pozitivă pentru biosfera acestei planete.

Cu toate acestea, nu este totul pierdut. Realizarea acestor fapte a reușit să schimbe atitudini și tot mai mulți oameni își dedică atenția și ingeniozitatea pentru repararea daunelor anterioare, sau măcar pentru limitarea celor viitoare, dar încă nu este îndeajuns. Cred că modul în care omenirea va trata această problemă are să ne definească pentru mult timp de acum înainte. Ce formă va domina textele viitoarelor enciclopedii: „este”, sau „a fost”? Vrem ca, atunci când strănepoții noștri se vor gândi la o lume mai bună, așa cum este natural oamenilor, aceștia să privească spre viitor, sau spre trecut?

„În capitolul 17 după Luca este scris: «împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul omului» — nu un singur om, sau un grup de oameni, ci în toți oamenii! În voi! Voi, oamenii, aveți puterea — puterea de a crea mașini; puterea de a crea fericire! Voi, oamenii, aveți puterea să faceți această viață liberă și superbă, să faceți această viață o aventură uimitoare.” — Charles S. Chaplin

Aici, pe Terra, istoria omenirii a fost presărată cu fapte de la cele mai odioase, până la cele cu adevărat mărețe. Pentru moment, aceasta este casa noastră și a milioane de alte specii. Avem puterea de a alege ce fel de fapte vom adăuga istoriei acestui secol prin apatie, sau prin determinare; prin ignoranță, sau prin cunoaștere; prin nepăsare, sau prin reponsabilitate.

Moralitate și umanitate

Probleme de moralitate s-au infiltrat adânc în gândirea umană încă de la începuturile acestei specii excentrice. Oare cum este „bine”, sau „rău”, să ne comportăm cu ceilalți membri ai societății noastre? În ce măsură ne afectează credințele majoritar răspândite din grupurile în care trăim? De ce se schimbă acestea în timp și către ce tind să se transforme? Acestea sunt întrebări pe care câțiva oameni le-au adresat de-a lungul timpului într-un demers filozofic ce a primit denumirea de „etică”. În cadrul acestei ramuri a filozofiei, precum în celelalte, există numeroase curente de gândire. Anumite persoane cred că răspunsurile pot veni doar din exterior: din lumea naturală, sau din cea supranaturală. Altele cred că pentru a înțelege moralitatea este necesar, mai întâi de toate, să ne înțelegem pe noi înșine și că reflecția este singura ce poate să ofere o reflexie clară a normelor etice. Nu în cele din urmă, există oameni ce consideră că moralitatea nici măcar nu face parte din realitatea în care ne aflăm. Adesea, însă, oameni de pretutindeni au acționat în relație cu alți oameni fără să cunoască nuanțele teoriilor academice ale eticii. Filozofii antici și cei moderni deopotrivă sunt irelevanți atunci când un copil ne zâmbește și noi îi zâmbim înapoi, atunci când o persoană este în pericol și noi alergăm, sau nu, să o salvăm. Aceștia nu se aud nici atunci când, sub un cer luminat de mii de stele tăcute, în mijlocul oceanului, sângele sclaviilor aflați pe un vas post-renascentist colorează lemnul și marea. Astfel de exemple pot aduce în evidență aspecte adânc înrădăcinate ale caracterului uman. În acest sens, biologia și etologia au puterea de a ne informa asupra naturii noastre complexe, capabilă de cele mai frumoase, dar și de cele mai urâte fapte cunoscute nouă.

„Credința într-o sursă supranaturală a răului nu este necesară; oamenii singuri sunt capabili de toate atrocitățile.” — Joseph Conrad

Totuși, chiar dacă omul are înclinații morale înnăscute, etica este cea care canalizează aceste predispoziții și permite conviețuirea noastră în comunități, în special în cele mari. Prin lentila eticii putem scoate la lumină diferitele nuanțe ale relațiilor dintre oameni, de la dispreț până la empatie și chiar iubire. Deși nu este imediat evident, aceste detalii se regăsesc în codul legilor la nivel național și internațional. Până de curând în istoria omenirii, sclavagismul era reglementat prin lege în multe zone ale Pământului, dar nici astăzi, deși scos în afara legii în toate statele lumii, acesta nu este aproape de a fi complet eliminat. Privite în detaliu și în perspectivă, aceste lucruri evidențiază faptul că moralitatea umană a progresat de-a lungul timpului și că va continua să o facă pentru multă vreme de acum înainte. De fiecare dată când perspectiva comună asupra moralității s-a schimbat, au existat oponenți ai schimbării. Atunci când, pentru prima dată în istorie, un guvern s-a format în jurul ideii că un conducător este un slujitor al poporului și nu invers, unii au crezut că evoluția eticii a luat sfârșit. Aceasta, însă, a continuat să avanseze. Atunci când sclavia a fost scoasă în afara legii, unii au spus că a fost atinsă culmea moralității umane. Vârful avea să fie departe. Atunci când femeile cu o anumită culoare a pielii au primit dreptul la vot, unii au declarat că nimic nu mai trebuie schimbat. Schimbările au continuat să aibă loc. Atunci când oamenii au putut vota fără restricții de rasă și etnie, unii au strigat că trenul progresului moral trebuie oprit. Trenul a continuat să accelereze. Atunci când homosexualitatea a încetat să fie pedepsită cu închisoarea, unii au cerut întoarcerea la valori tradiționale. Tradiția persecuției prin lege a persoanelor de altă orientare sexuală își începuse dispariția. Atunci când oricare doi adulți cu liber consimțământ au început să-și poată exercita voința de a se căsători în fața statului, unii au proclamat venirea Apocalipsei. Sfârșitul nu este încă aici.

„Nimeni nu se naște disprețuind o altă persoană pentru culoarea pielii sale, pentru statutul său, sau pentru religia sa. Oamenii trebuie să învețe să urască, iar dacă pot fi învățați să urască, ei pot fi învățați să iubească pentru că iubirea este mai naturală inimii umane decât opusul ei.” — Nelson Mandela

Moralitatea umană nu este statică și absolută. Ea evoluează pe măsură ce cultura se modifică și avansează. Trăim într-o lume a ideilor și a ideologiilor, iar ideile prevalente acum nu sunt aceleași cu cele care dominau gândirea umană în urmă cu milenii, secole și chiar decenii. La mai puțin de două luni după încheierea celui mai distructiv război din istorie se forma Organizația Națiunilor Unite, care după încă trei ani adopta pentru prima dată în existența civilizației umane o declarație universală a drepturilor omului. Această declarație a obținut recordul de a fi documentul cu cele mai multe traduceri din lume. El se adresează fiecărui om, oriunde s-ar afla pe această planetă sau în afara ei. Este o declarație a ceea ce înseamnă umanitatea, a modului în care vrem să fim tratați de ceilalți și, în cele din urmă, a lumii pe care vrem să o lăsăm celor din viitor. Realizarea fundamentală a moralității este că aceasta e în mâinile noastre. Binele și răul nu sunt integrate în țesătura Universului, altfel stelele nu ar fi rămas tăcute deasupra râurilor de sânge care s-au scurs de-a lungul timpului. În schimb, noi avem puterea de a decide în ce lume vrem să trăim. Este o responsabilitate pe care o purtăm cu toții, de a lăsa lumea mai bună decât am găsit-o. Credem în libertate, drepturi egale și unitate, sau în autoritarism, în superioritatea impusă a unora și în dezbinare? Vrem să ne întoarcem înapoi de unde am venit, sau să construim o lume în care ororile trecutului nu mai pot avea loc? Ceea ce facem în această viață oferă răspunsuri la astfel de întrebări. Atunci când o injustiție are loc, putem alege să facem ceva în privința asta, sau să privim în cealaltă parte. Uneori avem de ales și fiecare alegere crează un viitor alternativ, o cale diferită în viitoarea istorie a umanității. Votul democratic reprezintă un caz particular de alegere, prin care putem altera drastic societatea în care ne aflăm. Prin referendum putem alege modificarea Constituției unui stat, a principiilor care vrem să ghideze relația dintre cetățeni. De asemenea, alegerea reprezentanților poate schimba lumea, căci adesea avem de ales nu doar între candidați, ci între principii și ideologii diferite. Astfel, democrația, precum îi spune numele, este un sistem al poporului și poate fi la fel de frumoasă, sau la fel de hidoasă, pe cât suntem noi.

„Nu este ușor de văzut cum formele mai extreme de naționalism pot supraviețui pentru multă vreme după ce oamenii au văzut Pământul în adevărata sa perspectivă, ca un glob singuratic împotriva stelelor.” — Arthur C. Clarke

Personal, cred că civilizația umană se află încă în copilăria sa. Încă nu am ales pe care cale vrem să mergem: pe cea a cooperării, sau pe cea a autodistrugerii. Totuși, cred că un progres semnificativ a avut loc, un progres al mentalităților umane, un progres al empatiei. Interconectarea lumii moderne îngreunează menținerea ideilor din perioada tribală a omenirii. Este mai dificil să-i disprețuim pe cei pe care ajungem să-i cunoaștem, cu adevăratele lor calități și defecte. Am parcurs un drum lung de la invenția agriculturii, ce a permis formarea așezărilor permanente, până la construirea lumii moderne. Acest drum nu se încheie aici, astfel că, data viitoare când sunteți puși în fața unor alegeri morale, întrebați-vă dacă v-ați îndreptat privirea către direcția corectă.

„Vina faptului că suntem niște slugi, dragă Brutus, nu este în astrele noastre, ci în noi înșine. Oamenii, la un moment dat, sunt stăpâni asupra propriului destin.” — William Shakespeare (Iulius Cezar, 1599)

Credință și cunoaștere

Timp de milenii întregi, oameni de pretutindeni au contemplat la natura realității în care se află, încercând să explice fenomenele din jurul lor, de la întâmplările cotidiene, până la motivele din spatele existenței vieții, a Universului și a tot ceea ce există. Întâmplarea face ca fraza anterioară să conțină exact 42 de cuvinte, însă încep să mă abat de la subiect. Așadar, în cadrul societăților umane au apărut sisteme de credință cu o deosebită diversitate, atât a modului în care se caută răspunsuri, cât și a tipurilor de răspunsuri obținute. De exemplu, unul dintre cele mai răspândite motive culturale reprezintă creația lumii, însă cu greu pot fi identificate simboluri comune mai multor sisteme de credință cu origini geografice distincte. În unele culturi se crede că lumea a fost creată din nimic, în altele aceasta ar fi fost creată dintr-un haos primordial, sau reprezintă o simplă transformare dintr-o lume anterioară. La originea creației lumii naturale se află de obicei ființe, sau fenomene, supranaturale, ce nu prezintă constrângerile asociate adesea cu lumea fizică în care ne aflăm.

„Dragul meu Kepler, ce spui despre acești învățați, care, cu încăpățânarea unei vipere, au refuzat cu statornicie să arunce o privire prin telescop? Ar trebui să râdem, sau să plângem?” — Galileo Galilei

Începând cu publicarea în anul 1543, de către Nicolaus Copernicus, a lucrării intitulate „Despre revoluția sferelor cerești”, un nou mod de a privi lumea înconjurătoare a reușit să o schimbe pentru totdeauna. În timp ce sferele cerești își continuau nestingherite mișcarea de revoluție pe care o urmaseră timp de miliarde de ani, în gândirea civilizației umane avea loc un alt tip de revoluție, ce a condus în cele din urmă la dezvoltarea a ceea ce astăzi se numește știință. Ideea care stă la baza acestui mod de gândire este una cu adevărat simplă, chiar dacă uneori pare să nu fie într-o perfectă concordanță cu psihologia umană. Deși se spune că viitorul nu poate fi cunoscut vreodată, revoluția științifică a avut loc pe baza ideii că înțelegem realitatea în care ne aflăm în exact aceeași măsură în care putem prezice viitorul acesteia. Astfel, în această concepție pragmatică, competiția ideilor nu trebuie să aibă ca obiect forța lor de convingere a minții umane prin argumente atent construite astfel încât să satisfacă fiecare dorință și să profite de fiecare slăbiciune a acesteia. În schimb, ideile vor fi cernute prin sita obiectivității experimentelor, ce nu reprezintă nimic altceva decât testarea predicțiilor realizate.

„Echipat cu cele cinci simțuri ale lui, omul explorează Universul din jurul său și numește această aventură Știință.” — Edwin Hubble

Modelul heliocentric al sferelor cerești nu se bucura de avantajul satisfacerii aroganței umane precum modelul geocentric. Acesta, însă, făcea ca orice om, oricând și oriunde s-ar afla în lume, să poată ști încotro să îndrepte telescopul pentru ca pe retina sa să se formeze o imagine a inelelor lui Saturn, sau a petei roșii de pe Jupiter. Aceasta din urmă, știm astăzi, reprezintă o continuă furtună în atmosfera gigantei planete, furtună al cărei interior ar putea găzdui trei Pământuri. Devine astfel aparent faptul că, mai presus de toate, metoda științifică este utilă prin puterea sa de predicție din ce în ce mai bună a viitorului. Iar când viitorul poate fi prezis, acesta poate fi modificat, fapt ce a condus la apariția ingineriei moderne. Aceasta nu reprezintă decât modificarea unor porțiuni ale Universului astfel încât legile acestuia, în măsura în care credem că le cunoaștem, să conducă la o stare planificată a respectivelor, sau chiar altor, porțiuni de Univers. Fiecare program ce rulează pe vreun calculator, cu mișcările predictibile ale sarcinilor electrice pe care le provoacă în cadrul unor circuite integrate, reprezintă un experiment ce testează modelul cuantic al fizicii prin metoda științifică. Fiecare sincronizare temporală realizată în cadrul Sistemului Global de Poziționare testează concret și precis ecuațiile dilatației timpului și spațiului din cadrul modelului relativist construit de Albert Einstein.

„Teoria ta este nebună, dar nu este îndeajuns de nebună încât să fie adevărată.” — Niels Bohr

Cu fiecare ecuație ce descrie un anumit aspect al realității mai precis decât fiecare altă ecuație cunoscută, puterea metodei științifice de a fermeca mintea umană scade în comparație cu acele metode care nu au altceva decât farmec. Nu este dificil pentru comercianții de iluzii să acapareze interesul oamenilor atunci când știința oferă răspunsuri tehnice la întrebări cu încărcătură emoțională.  Numeroase persoane își exprimă nemulțumirea spirituală pe care o simt în legătură cu răspunsurile științei la întrebările existențiale, preferând să continue să îmbrățișeze acele moduri de gândire care dăinuie de mii de ani. Iată că la peste 150 de ani de la construcția stâlpului central al biologiei moderne, teoria evoluției este încă detestată de segmente mari din populație, căci „înger decăzut” sună mai bine decât „maimuță înălțată”. Cu toate acestea, în ciuda strădaniei intense de a elimina emoțiile din procesul de cunoaștere a realității, știința a condus la descoperiri inimaginabile în urmă cu doar câteva secole. Dacă modelul heliocentric a înlăturat Pământul de pe piedestalul lumii, astronomia modernă a spulberat piedestalul cu totul într-o viziune asupra Universului în care există mai multe stele decât sunt fire de nisip pe întreaga suprafață a Pământului. O astfel de imagine, într-adevăr, nu pare benefică ideii că omul are un rol central creației cosmologice, însă nu cred că se poate spune că nu ar avea un caracter puternic spiritual.

„Știința nu este doar compatibilă cu spiritualitatea; ea este o sursă profundă de spiritualitate.” — Carl Sagan

Conform teoriilor științifice actuale, fiecare om este înrudit cu fiecare alt om, dar și cu fiecare alt mamifer, fiecare vertebrată, fiecare animal și fiecare viețuitoare de pe planeta noastră. Atomii din care suntem alcătuiți cu toții au fost formați în interiorul unor stele uriașe, care au explodat în urmă cu miliarde de ani pentru ca noi să putem fi astăzi aici. Energia fiecărui om care a existat vreodată și a fiecărei ființe ce ar putea exista în acest vast Univers, energia miliardelor de miliarde de stele, a norilor cosmici și a fiecărei altă componentă a Cosmosului, toate s-au aflat cândva în unul și același loc. Este o stare de fapt remarcabilă că nenumărabile evenimente din cadrul istoriei naturale au avut loc astfel încât să conducă la existența unor ființe capabile să perceapă chiar și o minusculă fracțiune a acestei opere a naturii din care facem cu toții parte. În aceste condiții, a încerca să înlocuim tapițeria Universului cu imagini inventate de noi înșine pentru a ne satisface prezumțiile pare să reprezinte... o risipă a 13,8 miliarde de ani de evoluție cosmică.

Ultima frontieră

Cineva mi-a spus odată că animalele au fost create într-o manieră foarte similară cu cea prin care am apărut și noi în această lume, cu excepția faptului că lor nu li s-a oferit darul de a-l cunoaște pe Dumnezeu. Din acest motiv animalele par să privească mereu spre pământul de sub picioare, în timp ce împărăția cerurilor stă descoperită deasupra lor. În schimb, această capabilitate de a contempla lucruri divine ar fi etern rezervată ființelor umane. Doar sufletele noastre ar avea șansa de a fi luminate de cunoașterea lui Dumnezeu, sau damnate pe veșnicie dacă aleg să renunțe la moștenirea lor celestă. Mai târziu în viață am învățat despre cuvintele cardinalului Caesar Baronius, spuse lui Galileo Galilei pentru afirmațiile sale aparent eretice despre relația noastră cu lumea de deasupra. Acesta spunea că „intenția Duhului Sfânt este să ne învețe cum să ajungem în ceruri, nu cum funcționează cerurile”. În orice caz, eu unul nu pot decât să fiu de acord cu importanța ambelor acestor demersuri ale spiritului uman, exprimate de cardinal, chiar dacă din motive ușor diferite. Cu toate acestea, spre deosebire de mulți care au încercat până în prezent să mă învețe aceste lucruri, trebuie să recunosc că sunt încă nefamiliarizat cu scopul din spatele creației omului și al „bestiilor”. Mai mult, contrar opiniei lui Baronius, afirm credința mea că pentru a ajunge în ceruri trebuie să le înțelegem, mai întâi, întinderea.

„Cu toții stăm în mocirlă, dar unii dintre noi privesc la stele.” — Oscar Wilde

Într-adevăr, pare că, din timpuri imemoriale, oamenii au văzut în firmamentul nopții lucruri pe care alte ființe pământești nu ar putea spera vreodată să le întrezărească. Nenumărate tipare începeau să iasă la iveală din miriada de lumini ale boltei cerești, cu mișcările lor lente, dar amețitoare. Unii au văzut o țestoasă, un taur, sau alte creaturi ale Pământului, în timp ce alții credeau că văd fete tinere dansând liber printre stele, neștiind ce pericole pândesc în întuneric. În Japonia antică se credea că ziua și noaptea au apărut atunci când Amaterasu, zeița Soarelui, nu mai putea suporta prezența maleficului său frate, zeul Lunii, și a decis să cutreiere cerul separat de acesta. Câțiva oameni, însă, au privit acoperișul lumii mai îndeaproape și au realizat că poveștile sale ne pot spune mai multe decât întâmplările trecute ale zeilor. Cu alunecarea lor subtilă de-a lungul întunericului, astrele ne-ar permite să întrezărim ceea ce încă nu s-a petrecut. În timp ce învățat să scriem, învățam de asemenea să citim ceea ce a fost înscris acum multă vreme cu cerneală argintie pe cea mai măreață pânză dintre toate.

„Cel mai frumos lucru pe care îl putem simți este emoția misterului. Ea este sursa pentru întreaga artă și știință autentică. Acela pentru care această emoție este străină, care nu mai este capabil să se minuneze și să fie absorbit de reverență, este ca și mort: ochii săi sunt închiși.” — Albert Einstein

Astfel de lecții despre prezicerea evenimentelor viitoare bazată pe mișcarea aparentă a stelelor sunt încă larg răspândite în societatea noastră. Cu toate că prezicerea destinului indivizilor prin observarea astrelor rămâne înrădăcinată în cultura populară, aceasta nu pare să afecteze prea mult munca filozofilor și cercetătorilor moderni, care par să fie mai interesați să învețe despre soarta spațiului, a timpului și, în cele din urmă, a întregului Univers. Prin astronomie, cosmologie și astrofizică am reușit să privim dincolo de ceața densă creată de praf cosmic, dar mai ales de preconcepțiile umane, și am descoperit o lume stranie, dar minunată. Este o lume atât de vastă încât s-a speculat că un creier ce-ar conține informația necesară pentru a înțelege mărimile implicate s-ar prăbuși de îndată sub propria greutate într-o gaură neagră. Atunci când stelele sunt așezate sub privirea noastră ca firele de nisip într-un deșert fără de sfârșit, pare dificil să înțelegem importanța unor maimuțe de pământ ce-și încheie una alteia existența pentru „teritoriu” pe un fir de praf, învârtindu-se în jurul unui fir de nisip, ambele fiind purtate de o blândă adiere printre dunele crescânde și peste canioanele extinse ce formează Universul nostru.

„Am fost să explorăm Luna și am descoperit Pământul.” — Eugene Cernan

Pentru foarte multe persoane, Universul este „acolo, departe”, un simplu fundal pe cerul nopții, din ce în ce mai ascuns de lumina așezărilor urbane. Pentru alții, însă, acesta reprezintă „ultima frontieră”, iar destinul nostru este puternic întrepătruns cu cel al astrelor, chiar dacă nu conform tiparelor propuse de zodiac. La patru secole distanță de ereziile lui Galilei, oamenii pășiseră pe un alt corp ceresc și, pentru prima dată, Pământul era cel care răsărea la orizont, ca un glob singuratic împotriva stelelor. Emisari robotici ai umanității au ajuns să cutreiere Sistemul Solar și chiar să se îndrepte către alte stele din galaxie. Frontiera este pretutindeni, iar visul de a accede la lumea cerească s-a extins din teologie în tărâmuri laice, sau poate cosmice. Uneori este indicat să ridicăm ușor privirea către viitor, oricât de îndepărtat și utopic ar părea, măcar pentru a realiza câte obstacole, dar mai ales slăbiciuni umane, mai sunt de străbătut în drumul umanității, din câmpiile noroioase ale Tanzaniei, către norii albi ai văzduhului și dincolo de ei.

Vot pentru egalitate în Irlanda

În Republica Irlanda a avut loc un referendum istoric pentru a proteja în Constituția țării căsătoriile între parteneri de același sex. Faptul că peste 90% dintre irlandezi se identificau în anul 2011 ca fiind creștini face cu atât mai importantă victoria obținută pe data de 22 mai 2015 în lupta pentru egalitate. Acest fapt demonstrează oamenilor de pretutindeni că nu pot pune în seama credinței religioase disprețul pe care îl simt pentru alți oameni. De asemenea, acest referendum a arătat că problema egalității în drepturi nu este doar o problemă pentru cei ce nu dispun de acele drepturi, ci este o problemă a întregii umanități. Peste 62% dintre alegătorii irlandezi au decis că nu vor ca starea de nedreptate socială să persiste în țara lor. Având în vedere acest procent ridicat, nu poate fi vorba doar de persoane gay care au luptat pentru propria lor libertate, ci este vorba despre o populație majoritar heterosexuală care a refuzat să ia parte la subjugarea unei minorități. Într-adevăr, pentru persoanele cărora le pasă cu adevărat de semenii lor nu poate fi plăcut să se afle la niciunul dintre capetele biciului.

„A fi liber nu înseamnă doar a scăpa de lanțuri, ci a trăi într-un mod ce respectă și îmbunătățește libertatea celorlalți.” — Nelson Mandela

Acest vot irlandez pentru egalitatea în drepturi arată că, așa cum nu trebuie să fii negru pentru a susține dreptul la vot al tuturor cetățenilor, așa cum nu trebuie să fii femeie pentru a susține dreptul la educație pentru fiecare cetățean al țării, nici gay nu trebuie să fii pentru a susține dreptul oamenilor de pretutindeni de a se căsători cu persoana iubită. Aceste probleme nu sunt unele specifice unor minorități, ci sunt problemele tuturor cetățenilor unui anumit stat. Nu este o luptă a minorităților împotriva majorității, ci mai degrabă o luptă a oamenilor împotriva injustiției, oriunde aceasta ar putea să apară în societate. Astfel, populația Irlandei se alătură avangardei sociale în ceea ce privește drepturile omului într-o tendință globală de conștientizare a modului în care trebuie să evoluăm ca civilizație umană.

Harta jurisdicțiilor în care căsătoriile între parteneri de același sex sunt legale, în curs de legalizare, recunoscute oficial, sau există sub formă de uniuni civile.

Din păcate, însă, există încă numeroase țări în care ideile libertății și egalității în drepturi nu sunt la fel de populare. Există o uriașă discrepanță între statele care protejează cu sfințenie libertatea individuală a cetățenilor și cele care îi execută în spațiul public pe cei ce îndrăznesc să susțină asemenea idei subversive. Cu toate acestea, un vânt al schimbării continuă să înconjoare întregul glob pământesc, iar idealul libertății câștigă popularitate cu fiecare zi ce trece. „Arcul universului moral este lung, dar se îndoaie către justiție”, spunea Martin Luther King Jr. în istoricul său discurs din Washington D.C., în fața Monumentului lui Lincoln. Visul de egalitate al liderului mișcării drepturilor civile nu este unul singular, ci el este împărtășit din ce în ce mai mult de oameni de pretutindeni.

Imagine postată pe Twitter cu descrierea: „Iisus își iradiază curcubeul peste orașul Dublin în această dimineață!”

Într-o notă mai puțin serioasă, în timpul numărării de voturi din cadrul referendumul irlandez, deasupra orașului Dublin, capitala Irlandei, au apărut mai multe curcubeie. O persoană cu o viziune științifică asupra lumii ar putea spune că acest fapt este o coincidență ce poate fi atribuită vremii ploioase, specifică zonei respective, însă nu este de mirare că numeroase persoane au declarat în mediul social, mai în glumă, mai în serios, că Dumnezeu a oferit un semn de aprobare pentru schimbarea ce avea loc în societatea irlandeză.